„Ne vor trebui 10 ani să revenim în Grupa Mondială”. Acestea au fost cuvintele de îmbărbătare ale fostului mare jucător de Cupa Davis Ion Țiriac către actuala echipă de Cupa Davis a României înaintea meciului cu Rusia. Ca pe vremuri la dublu, Ilie Năstase a venit alături de el la fileu: „Mi-e frică să nu luăm 5-0! Scurt și sec! O să ne fie greu să mai rămânem în Grupa Mondială”.
N-am vrut să mă refer la aceste afirmații în articolul de săptămâna trecută, pentru că am considerat mai importantă comentarea prestației jucătorilor noștri în frunte cu căpitanul Pavel și a perspectivelor echipei. Ceea ce nu înseamnă că trec peste zicerile lui Țiriac și Năstase, oricât de neplăcut ar fi să scriu despre asta. Năstase și Țiriac sunt părinții fondatori ai tenisului românesc de anvergură internațională. De aceea, ce-au spus înseamnă o lovitură dată cu muchia rachetei în spatele jucătorilor noștri cu scopul de a le rupe șira spinării. Nu Țiriac și Năstase, orice simplu antrenor de la copii și juniori nu are voie să-i spună elevului său înainte de meci: „Vezi să nu-ți dea ăsta 6-0. Joacă să iei și tu un ghem. Oricum n-o să-l bați nici peste 10 ani
”. Aceasta este o agresiune psihică și poate fi mai distrugătoare decât una fizică. Pentru un antrenor de talia lui Ion Țiriac, ce-a făcut se poate numi crimă cu premeditare. Chiar dacă Rusia e foarte puternică, chiar dacă Pavel fără rachetă în mână înseamnă un handicap major, o asemenea sentință fără drept de apel nu poate decât să demoralizeze total jucătorii. Ce le rămânea de făcut lui Hănescu, Crivoi, Tecău și Copil după cuvântarea lui Țiriac, să-și rupă rachetele de green set-ul sălii din Sibiu și să plece acasă? Când le spui unor tineri că n-au nicio șansă 10 ani de-acum încolo, asta e o formă de răutate care trece dincolo de tenis.
În 10 ani ai acestor timpuri se pot întâmpla incredibil de multe și neașteptate lucruri: în 1980 bănuia cineva ce se va petrece în 1989? Deoarece alegerile pentru conducerea FRT au dat alte rezultate decât cele dorite de dânsul, Ion Țiriac a decretat că după el și Năstase urmează dacă nu potopul, atunci neantul. Mă întreb, de ce-o mai fi călătorit domnul Țiriac atâția ani prin toate marile democrații ale lumii, dacă n-a înțeles că acceptarea opțiunii majorității este cheia de boltă a mecanismului democratic? Nu cunosc capacitățile manageriale ale Ruxandrei Dragomir, dar dacă votul a hotărât că ele trebuie puse la încercare, atunci nici miliardul de euro al lui Țiriac nu poate și nu trebuie să schimbe asta. La 16 ani am fost copilul de mingi al lui Ion Țiriac în finala Cupei Davis, România – SUA, București 1972.
Meciul său cu Stan Smith a fost unul dintre momentele cruciale în formarea mea ca om. Era a treia zi a întâlnirii și 2-1 pentru americani. Cineva, să zicem fantoma lui Nicolae Mișu, primul tenisman internațional al României în anii ’20, ar fi putut să declare atunci: „Țiriac – nicio șansă, România – nicio șansă. Stan Smith are 25 de ani și e nr. 1 mondial, Țiriac are aproape 34 și nu e în prima sută de jucători a lumii. Mai are în spate și meciul istovitor de 5 seturi câștigat la Tom Gorman în prima zi. Și înfrângerea dezolantă, fără drept de apel la dublu, în fața lui Smith-Van Dillen. Mi-e să nu-i dea Smith 18-0. Și cred că România nu mai ajunge în finala Cupei Davis nici într-un secol” (37 de ani din acest veac de singurătate au și trecut).
Cred că la auzul unei asemenea ziceri, Țiriac lua fantoma la bătaie, dacă mă gândesc cum s-a îndreptat spre tribună la sfârșitul setului trei mârâind ca o fiară: „Te omor, mă, auzi, dacă pierd ghemul ăsta, te omor!”. Până atunci luptase cu o voință supraumană, reușind să-i ia lui Smith primul set și să ajungă la 5-4 pentru american în setul al treilea, Țiriac având însă 40-0 pe serviciul lui, deci trei mingi de 5-5. Mi-e greu să uit cum îmi șuiera printre dinți: „Dă-o, bă, dracului, mingea, nu vezi că nu mai am aer?!”.
Și eu îi aruncam mingea aiurea, pe lângă rachetă, ca s-o culeagă alt copil de mingi din mijlocul terenului și „Bunicul” să se mai poată odihni câteva secunde. Reușise, folosind toate trucurile lui tactice de vulpoi bătrân, să-l scoată din sărite pe Smith, vestit pentru calmul său „englezesc”, în așa hal încât americanul a ajuns să dea cu mingea după el! Nu mai vorbesc de tușele „mutate” de arbitru cu câte 10 centimetri, după nevoi și neam. Firește, principalul Enrique Morea venea și corecta decizia, dar Țiriac mai câștiga iarăși niște timp de odihnă. Smith trimite o minge prea scurtă, Țiriac vine în față, dar o aruncă în fileu.
Atunci se aude strigătul americanului din tribună: „Just in time, old man!” („Era și timpul, bătrâne!”). Tocmai v-am spus cum a reacționat Țiriac, nu înainte de a-mi da racheta, ca să nu arunce cu ea în tribună. Până și în adâncul furiei, nu-și pierdea total controlul. A pierdut însă ghemul, setul și meciul, dar în 5 seturi, luptând până la ultimul strop de putere.
L-am crezut când a declarat după aceea: „Mi-aș fi dat o mână ca să câștigăm”. Să fie oare același Ion Țiriac care acum aruncă prosopul în capul jucătorilor români înainte să înceapă meciul? Nu pot să cred. De câte ori îi văd, barba lui colilie și ridurile adânci ale lui Năstase mi se par machiaje nereușite, sub care se ascund, puși pe șotii, Ion și Ilie așa cum îi știu de-o viață. Dacă le-aș lipi pe frunte aceste vorbe ale lor, care sper din toată inima să nu fie ultimele în legătură cu tenisul românesc, ar trebui să accept ceva ce poate fi mai urât decât moartea: că Ion Țiriac și Ilie Năstase au îmbătrânit cu adevărat.
”Pentru un antrenor de talia lui Ion Țiriac, ce-a făcut se poate numi crimă cu premeditare”, Cristian Tudor Popescu
Citește si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER